"Nu este prea mult spațiu aici, iar aceste canapele sunt foarte incomode," a spus John Parry de la BBC, stând suspendat cu capul în jos, alături de James Burke, în simulatorul capsulei spațiale Apollo, la centrul de cercetare spațială NASA din California, în august 1968. "Dar nu contează prea mult," a recunoscut el, "pentru că în spațiu corpul tău nu cântărește nimic."

BBC Tomorrow's World a mers să vadă cum NASA dedică sume imense de bani și eforturi uriașe încercând să mimeze ceea ce astronauții din Apollo 11 ar vedea, auzi și experimenta în spațiu. În 1962, președintele John F. Kennedy a angajat SUA la obiectivul ambițios de a trimite un om pe Lună și de a-l aduce înapoi în siguranță pe Pământ. 

De atunci, agenția spațială a mobilizat un număr extraordinar de oameni și tehnologie, fără a menționa ingeniozitatea și perseverența, într-un proiect care, în final, în iulie 1969, a propulsat astronauții Neil Armstrong, Buzz Aldrin și Michael Collins în spațiu - și în cărțile de istorie. 

Pentru a pregăti acești astronauți pentru această călătorie în necunoscut, NASA a construit un sistem complex de simulatoare incredibil de detaliate. Acestea au permis echipajului să stăpânească complexitățile navei spațiale Apollo și pentru Controlul Misiunii să repete meticulos fiecare fază a misiunii, de la lansare la aterizarea pe Lună și reîntoarcere.

Parry și Burke s-au găsit fixați într-un dispozitiv care recrea ce ar fi fost să fie înăuntru și să piloteze modulul de comandă, supranumit Columbia. Echipat cu aceleași controale de zbor și afișaje ca și capsula spațială, putea genera toate răspunsurile și citirile care ar putea apărea într-o misiune. De asemenea, era conceput să aibă exact aceeași "senzație" ca cele pe care astronauții le-ar folosi în cele din urmă, pentru a-și dezvolta memoria musculară.

Astronauții din Apollo 11 au trebuit să petreacă până la 14 zile închiși și, pentru tot acest timp, să facă ture de opt ore la acest panou de control, uitându-se la cadrane și instrumente și controlând întrerupătoarele. NASA a creat un model 3D la scară al Pământului și un sistem optic elaborat care proiecta vederi realiste pe fereastră, pe măsură ce atât planeta, cât și nava spațială Apollo se roteau pentru fiecare etapă a misiunii.

Echipajul a trebuit să determine poziția navei spațiale și să navigheze în călătoria lor, folosind o cameră de televiziune care proiecta imagini realiste ale stelelor de pe cerul care ar fi în câmpul lor vizual. 

Nava spațială pe care intenționau să o lanseze era extraordinar de complexă, cu o gamă de sisteme complicate care guvernau toate aspectele zborului pe Lună, de la propulsie și navigație, la comunicații, electricitate și suportul vieții astronauților. NASA a adunat o armată de controlori de zbor care stăteau la console gestionând și monitorizând diferitele sisteme în fiecare secundă a zborului. Mulți dintre acești controlori de zbor erau tineri, fiind recrutați proaspăt ieșiți din facultate - vârsta medie era de doar 27 de ani.

Pe parcursul zborului spațial real, astronauții și controlorii de zbor trebuiau să fie pregătiți pentru orice, astfel încât simulările includeau fiecare scenariu la care NASA s-ar fi putut gândi. 

Simulările riguroase de antrenament au permis astronauților și controlorilor de zbor să înțeleagă diferitele sisteme și mașinării atât de intuitiv, încât atunci când a venit momentul aterizării reale în 1969, au fost capabili să ia deciziile corecte, în ciuda avertismentelor de alertă primite.

După aterizarea în siguranță și revenirea Apollo 11, programul lunar NASA a continuat până în 1972, realizând alte cinci aterizări pe Lună. Acum, cursa pentru a trimite oameni pe Lună se încinge din nou – de data aceasta cu o tehnologie mult mai dezvoltată. Astronauții Artemis ai NASA vizează o aterizare în 2026, iar China spune că va trimite oameni pe Lună până în 2030.