Ian, al cărui mixtape de debut, Valedictorian, marchează o serie de hituri virale care au captat rapid atenția și nemulțumirea fanilor rapului online, se bazează puternic pe disonanța dintre aspectul său și sunetul său. În videoclipul pentru performanța sa From the Block, el stă la o masă de cină într-o casă suburbană frumoasă, cântând la microfon în timp ce familia sa tipică americană albă își pasează mâncarea. Mixtape-ul său începe cu figura prolifică din rapul din Atlanta, DJ Holiday, care glumește: „Acesta este cel mai tare motherfucker pe care l-am văzut de mult timp, deși arată al naibii de alb.”, scrie Rolling Stone.

Piesa de succes a lui Ian, „Figure It Out,” a sărit rapid la un milion de streamuri pe SoundCloud când a fost lansată în februarie. Până în acel moment, și-a făcut un nume decent în cercurile underground, cu rapuri mai melodice și mai întunecate pe producții industriale și neconvenționale. „Figure It Out” a introdus un nou sunet, complet cu tobe trap și un ușor accent sudist. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor lucruri, stilul său vocal lo-fi adaugă ceva distinct la livrarea sa. Compararea sa frecventă cu Yeat are sens. Ocupând un spațiu între hip-hop, rock și muzică electronică, ascensiunea meteorică a lui Yeat în ultimii ani reprezintă perfect generația actuală de fani tineri ai rapului, ale căror experiențe timpurii cu muzica au fost mult mai puțin specifice din punct de vedere cultural decât în erele anterioare.

Dar Ian este doar o parte dintr-un continuum mai larg de artiști albi care ocupă spațiu în muzica neagră, un trend care poate fi urmărit până la Elvis. Diferența acum este cât de rapid și complet sunt consumate stilurile în peisajul actual. Ian ar putea foarte bine să fie cel mai bun rapper alb pe care l-am văzut de ceva timp, dar nu datorită abilităților sau competenței sale. Proliferarea rapului online, în special cu creșterea platformelor video sociale precum TikTok, a favorizat un mediu în care voyeurismul cultural este foarte mult normă. Nicio scenă sau subcultură nu poate exista în afara privirii mainstream-ului când smartphone-urile sunt omniprezente. O generație de muzicieni din toate mediile, care a crescut cu Chief Keef și XXXTentacion, se maturizează acum - era doar o chestiune de timp până să vedem o creștere a artiștilor albi, apropiați de rap.

Un alt exemplu inescapabil acum este hitul lui Tommy Richman, „Million Dollar Baby,” care începe cu versul „I ain’t never repped a set, baby,” și joacă abil pe juxtapunerea dintre aspectul și sunetul lui Richman. Un tweet l-a comparat cu Bobby Caldwell, cântărețul de jazz și R&B responsabil pentru hituri precum „What You Won’t Do For Love” din 1979, și despre care mulți fani au crezut ani de zile că este negru. La fel ca regretatul Caldwell, Tommy Richman și Ian nu participă la pandering-ul cinic, așa cum face Lil Mabu, rapperul de drill din New York educat la școală privată, a cărui muzică nu are nici măcar un gram de auto-conștientizare sau respect pentru cultura rap.

Muzica lui Ian, de exemplu, nu este chiar atât de rea. Așa cum paleta sonică a lui Yeat reușește să ofere muzicii sale o sensibilitate distinctă, stilul vocal al lui Ian - o livrare aeriană și controlată care se simte la fel de îndatorată rapului din Atlanta cât și actelor pop moderne precum Billie Eilish - este o evoluție captivantă a unei formule deja bine explorate. Același lucru este valabil și pentru Richman, care și-a pus bazele pentru a-și dezvolta sunetul într-un mod mai complex decât simpla imitație.

Momentul actual aduce aminte de glumele aparent nesfârșite despre un presupus „White Boy Summer,” popularizat în 2021 de Chet Hanks, fiul lui Tom Hanks, a cărui pasiune pentru patois-ul caraibian l-a catapultat în faima virală cu un an mai devreme, după un clip de pe covorul roșu de la Globurile de Aur, unde vocea și apariția sa au oferit un tip similar de disonanță ca Ian. Săptămâna trecută, Hanks cel tânăr a devenit din nou viral după ce a împărtășit o captură de ecran în care îi explica tatălui său complexitățile conflictului dintre Drake și Kendrick prin text, un microcosmos perfect pentru momentul în care cultura rap este filtrată prin publicul de masă generat pe social media, și se îndepărtează tot mai mult de originile sale în muzica neagră.

Alphonse Pierre de la Pitchfork a scris recent: „Există ceva neliniștitor în ascensiunea rapidă a lui Ian. A dat peste un plan simplu și repetabil care absoarbe influențele negre în timp ce se prezintă și se marketează ca și cum nu ar fi.” Pe TikTok, mulți creatori au subliniat relația adesea tranzacțională cu cultura rap pe care o au unii artiști albi, menționând cum Post Malone a ajuns faimos făcând piese rap infuzate cu influențe sudiste înainte de a pivota recent spre muzica country.

Chiar și așa, nu se poate nega poziția actuală a rapului în cultura mainstream. Aceasta este limbajul cu care tinerii din toate rasele au ajuns să înțeleagă lumea. Este, într-adevăr, un moment existențial pentru gen, pe măsură ce interesele sale comerciale se îndepărtează tot mai mult de originile sale, dar, așa cum a spus recent Vince Staples pentru Rolling Stone, a fost o perioadă bună. „Dacă hip-hop-ul moare, vocea neagră nu moare,” spune el. Trăim un moment în istoria rapului care pare cu siguranță bizar pentru generațiile mai vechi, dar asta nu înseamnă că muzica neagră este în pericol de a dispărea - doar că se schimbă.

Luați, de exemplu, „White Boy Wasted” de rapperul din Houston, Mighty Bay, care a acumulat zeci de milioane de vizualizări pe TikTok datorită videoclipului cu rapperul și prietenii săi, îmbrăcați în același tip de haine de băieți de fraternitate pe care le poartă Ian pe coperta albumului său, reușind să subvertească ideea esențialistă a esteticii rasializate mai bine decât orice ar putea crede Ian că face. Deși există o preocupare reală că artiștii albi ar putea fi replicați de casele de discuri în detrimentul dezvoltării talentului negru, este mai probabil ca artiștii negri să continue să inoveze mai repede decât pot fi copiați.