Întrebare de quiz: care operă a fost descrisă de The New Yorker drept "probabil cea mai obscenă carte mare din canonul occidental"? Este poate "Ulysses" de James Joyce? La urma urmei, acel roman a fost interzis pentru obscenitate. Poate "Iubitul doamnei Chatterley", de asemenea interzis? Sau problematicul "Lolita"? Nu, nu și nu. Nici pe departe. Ce spuneți despre o colecție de povestiri scrisă în secolul al XIV-lea, în urma Morții Negre? Pentru o obscenitate izbitoare, "Decameronul", scris în italiană de Giovanni Boccaccio la începutul anilor 1350, își lasă rivalii în umbră. A lăsat chiar o amprentă în limba italiană, unde cuvântul "boccaccesco" poate fi folosit pentru a descrie ceva lasciv sau indecent, scrie BBC.

Noua emisiune de pe Netflix, "The Decameron", împrumută premisa de la Boccaccio a unui grup de aristocrați italieni care așteaptă să treacă ciuma într-o vilă (Credit: Netflix). Vom reveni la aspectul licențios în scurt timp, dar "Decameronul" are mult mai multe de oferit decât doar povești picante. Iată cum își introduce Boccaccio cea mai mare operă: "Planul meu este să povestesc o sută de istorisiri, sau fabule, sau parabole, sau istorii, sau orice doriți să le numiți. Ele au fost spuse pe parcursul a 10 zile, așa cum se va vedea, de o companie onorabilă formată din șapte doamne și trei tineri care s-au adunat în timpul recentei ciume."

Ciuma, deși abia menționată după primul capitol, oferă fundalul "Decameronului" și dă operei un fior ciudat. Pasajele de deschidere descriu în detalii necruțătoare groaza pe măsură ce boala pune stăpânire pe Florența. Trupurile putrezesc pe străzi, iar un fel de desfrâu dezlănțuit se instalează pe măsură ce ordinea socială este răsturnată. Constrângerile care țineau bărbații și femeile în separare atent reglementată dispar pe măsură ce gospodăriile sunt distruse. În exterior, fără oficiali ai orașului pentru a menține ordinea, bande violente cutreieră orașul jefuind și țipând. În zona rurală din jur, animalele nesupravegheate pasc până se îngrașă pe câmpurile nerecoltate.

De ce rezonanța premisei

Este această anarhie bruscă pe care noua serie de comedie Netflix, "The Decameron", o ia ca punct de plecare. Gândindu-se la propria noastră pandemie recentă, creatoarea show-ului, Kathleen Jordan, spune că a vrut să exploreze cum "în perioade de criză, prăpastia dintre cei care au și cei care nu au se lărgește". Dar în haosul din Florența lui Boccaccio, cu slăbirea regulilor și ierarhiilor, Jordan explorează și potențialul de realiniere, pentru ca servitorii să se dea drept stăpânii lor și nobilimea să fie aruncată în servitute.

Configurația show-ului vine direct de la Boccaccio: zece tineri nobili fug de groaza din Florența pentru a se adăposti de cea mai rea parte a pandemiei într-o proprietate rurală din afara orașului - o lume alternativă luxoasă, sexy, care freamătă parțial din cauza groazei existențiale care se petrece în afara zidurilor sale.

Ceea ce seria Netflix lasă însă pe dinafară este de fapt esența "Decameronului" original. Așa cum face clar introducerea lui Boccaccio, opera sa este un portmanteau de 100 de povestiri scurte, legate împreună de povestea cadru a acestor tineri aristocrați care își petrec timpul în lene. În fiecare zi, când soarele este la apogeu, se adună la umbră pentru a-și spune povești unii altora, și în fiecare zi un alt membru al grupului își ia rândul să fie Rege sau Regină - un fel de maestru de ceremonii - care poate, dacă dorește, să impună o temă pentru povestirile zilei: relații dezastruoase, de exemplu, sau soții care își păcălesc soții, sau invers. O parte din plăcerea "Decameronului" lui Boccaccio constă în diferitele straturi pe care le menține: noi privindu-i pe ei cum își spun povești, făcându-se unii pe alții să râdă, să roșească, să se plângă sau să spună o altă poveste ca răspuns.

Dacă căutați o morală, Boccaccio rar este cea mai bună alegere.

Dacă vă gândiți că toate acestea sună puțin ca "Povestirile din Canterbury" ale lui Chaucer, aveți dreptate. Chaucer a citit cu siguranță "Decameronul" - poate chiar l-a întâlnit pe Boccaccio într-o călătorie în Italia - și împrumută unele dintre povești, punându-le în gura propriilor sale personaje. "Povestea Reeve-ului", de exemplu, are aceeași intrigă de schimb de paturi ca povestea pe care unul dintre tinerii nobili ai lui Boccaccio o spune în Ziua Nouă. Shakespeare, între timp, ia o altă poveste din "Decameron" despre identitatea sexuală greșită - de data aceasta o femeie care păcălește un bărbat în dormitorul întunecat - și o folosește ca intrigă pentru "Totul e bine când se termină cu bine".

Este "randamentul" egal al oportunităților

Unul dintre lucrurile care ar putea surprinde un public modern este modul în care Boccaccio nu evită sexualitatea feminină. Există un "randament" egal al oportunităților în joc aici. În a șasea zi, în timp ce grupul se așază în după-amiază, sunt întrerupți de un zgomot imens venind din bucătărie. Doi servitori, Licisca și Tindaro - o femeie și un bărbat - au o ceartă aprinsă. Subiectul: dacă femeile sunt în general virgine în ziua nunții. Nu auzim partea lui Tindaro, dar auzim destule de la Licisca: "Nu am niciun vecin care să fi fost virgină când s-a căsătorit," strigă ea, "și în ceea ce privește cele căsătorite..." Rantul necenzurat al Liciscăi le face pe femeile aristocrate să râdă cu lacrimi, dar când Elissa - regina grupului pentru ziua respectivă - reușește în sfârșit să spună ceva, aruncă cu viclenie disputa servitorilor către domnii grupului: cine dintre ei are dreptate? Fără ezitare, bărbații se alătură Liciscăi. "Nu ți-am spus așa?" declară Elissa.

Nu că cineva pare să fi avut vreo îndoială cu privire la potența sexualității feminine. De exemplu, povestea pe care unul dintre bărbați o spune în Ziua a Treia. Un tânăr țăran chipeș pe nume Masetto aplică pentru rolul de grădinar la o mănăstire în speranța că îi va oferi o oportunitate de a dormi cu unele dintre călugărițe. Pentru a obține slujba, Masetto se preface a fi surdo-mut, gândindu-se că nimeni nu va obiecta la prezența lui dacă cred că nu poate vorbi cu tinerele femei.

Ceea ce găsește în schimb este că, deoarece nu poate vorbi, toate călugărițele - și chiar stareța - încep să-l facă avansuri până când, în final, este epuizat. Forțat să-și dezvăluie adevărata identitate, el îi mărturisește stareței ce se întâmplă, plângându-se că pur și simplu nu are rezistența necesară pentru a ține pasul cu apetiturile lor. Povestea are un final fericit: stareța îi oferă lui Masetto o promovare și întocmește un program astfel încât să poată satisface nevoile mănăstirii până la bătrânețe. Dacă căutați o morală, Boccaccio rar este cea mai bună alegere.

Desigur, nu doar călugărițele nu-și pot controla dorințele. Înainte de a se termina a treia zi, una dintre doamnele grupului răspunde cu o altă poveste, de data aceasta despre un abate care era "extrem de sfânt în toate privințele, cu excepția celor ce țineau de femei". Ce rezervă! Abatele înfocat este îndrăgostit nebunește de o frumusețe locală, dar din păcate, soțul ei gelos, Ferondo, o urmărește la fiecare pas. Cu ajutorul călugărilor săi, abatele îl droghează pe Ferondo și îl transportă într-o celulă la mănăstire. Când se trezește, călugării îi spun că a murit și a ajuns în purgatoriu ca pedeapsă pentru gelozia sa. Îl țin acolo aproape un an, bătându-l și mustrându-l, în timp ce soția lui, pretinzând că este în doliu, se bucură în secret de întâlniri regulate cu abatele. În final, călugării îi spun lui Ferondo că poate reveni în lumea celor vii, cu condiția să-și schimbe comportamentul. Ușurat și pocăit - și din nou sub influența drogului de somn - este readus în satul său, unde își petrece restul zilelor ca un soț ideal. Soția sa, la rândul ei, nu se mai uită niciodată la un alt bărbat. Cu o singură excepție: "ori de câte ori putea face acest lucru convenabil, era întotdeauna fericită să petreacă timp cu abatele care îi satisfăcuse nevoile cele mai mari cu atâta pricepere și diligență."

Citind "Decameronul" - cu călugării săi lascivi și călugărițele sale rău-crescute - devine rapid evident că Boccaccio are puțin respect pentru autoritatea religioasă. Acest lucru nu a scăpat de atenția Bisericii. Când Vaticanul a produs pentru prima dată Indexul Cărților Interzise în 1559, "Decameronul" era pe listă. Nu că acest lucru i-ar fi oprit pe oameni să-l citească. De fapt, indignarea publicului față de această încercare de a suprima opera a dus la un compromis: o ediție cenzurată care păstra scenele de sex, dar rescria cele care implicau membri ai clerului, recâștigându-i ca oameni laici obișnuiți. Din fericire, modificările nu au rămas, iar traducerile moderne urmează textul original al lui Boccaccio în toată gloria sa ireverențioasă.