Epoca l-a născut, iar el a ajuns să definească epoca. Massive Attack, deja inovatori ai curentului trip-hop, merg mai departe cu acest album, îmbogățindu-și sunetul cu influențe dub, rock și electronica grea. Rezultatul e un univers întunecat, bântuit de ritmuri apăsătoare și voci spectrale.

Piese precum Angel sau Group Four construiesc un peisaj sonor sinistru: basul, pulsații distorsionate și sample-uri prevestitoare creează o atmosferă grea de paranoia și alienare. Însă Mezzanine nu e doar disperare. Vocalista Elizabeth Fraser de la Cocteau Twins aduce lumini de speranță și frumusețe în piesa Teardrop, un imn al melancoliei fragile ce amintește că lumina există și în întunericul cel mai dens.

Mezzanine vorbește despre frică, de izolare, de nesiguranțele unei lumi tehnologizate pe repede-înainte, în care omul pare strivit de ritmul schimbării. Și totuși, albumul nu se complace în depresie. Piese ca Inertia Creeps, cu vocea pasională a lui Horace Andy, sau Risingson sugerează rezistență și găsirea luminii interioare în ciuda peisajului exterior sumbru.

Influența lui Mezzanine persistă până azi. Sunetele sale au fost preluate și remixate la infinit de alți artiști, dar impactul albumului transcende producția muzicală. El a prins pulsul angoaselor unei epoci, a captat nevroza societății hipertehnologizate pe care tocmai o construiam în anii '90.

Mezzanine e mai mult decât o colecție de melodii; e o călătorie prin colțurile nevăzute ale sufletului. Atâta timp cât vor exista neliniști și anxietăți legate de alienare, de singurătate și de întunericul pe care-l purtăm cu toții înăuntru, Mezzanine își va păstra puterea și relevanța. E un album dificil de ascultat, dar imposibil de ignorat. Odată ce intră sub piele, nu te va mai părăsi.