Acesta este albumul lor de noise pop grăitor și amețitor. Este mai electrizant și visceral decât orice au făcut până acum. Se deschide cu linia „Fuck the world” (admit că Ezra citează pe altcineva, dar este clar o declarație intenționată pentru direcția albumului). Pentru prima dată, trupa pare fericită să-și lase cămășile necalcate și nefăcute. Texturile sunt exact la nivelul potrivit de abrazive, fără a compromite meșteșugul melodiilor lor fermecător de îngrijite și melodiile mereu infecțioase ale lui Ezra.

Încă mai avem coruri de fundal, coarde baroce, riffuri superbe și detalii rafinate care par să vină înfășurate într-un guler dantelat, arpegii de pian sclipitoare etc. etc.

Cu toate acestea, avem și ritmuri groase de trip hop, chitări zgomotoase (serios zgomotoase și încântătoare pentru urechi), linii de bas groase, sintetizatoare țipătoare, trompete sălbatice de jazz, clape dezordonate și multe altele. Chiar și câteva trucuri de producție în stil Dilla (oprirea bruscă a unui instrument pe 3 înainte de a-l aduce înapoi pe 1).

Pe 'Classical', cel mai riff Vampire Weekend este răsucit și deformat până la sfârșitul piesei, simțindu-se treptat din ce în ce mai puțin baroc și mai spinos și contorsionat. La jumătatea drumului avem un solo în stil jazz liber. 'Connect' este cel mai psihedelic lucru pe care l-au făcut vreodată - instrumente care apar și dispar, efecte ciudate și procesare vocală, pian care se agită ca un fel de Gershwin cosmic.

'The Surfer' începe cu un ritm hip hop, devine exotica trip-pop visătoare și apoi sună ca un theme Bond până la final. Corul de pe 'Mary Boone’ este înfiorător de frumos și cu atât mai atrăgător prin felul surprinzător de perfect în care se îmbină cu ritmul hip hop/R’n’B din anii 90.

Ei iau una dintre liniile lor clasice de chitară inspirate de Africa subsahariană pe 'Pravda' și o îndoaie în forme noi. Zgomotul chitarei din a doua jumătate a piesei 'Capricorn' îți va topi fața, iar riff-ul năprasnic care deschide 'Gen-X Cops' îți va sfâșia măruntaiele. Această trupă, renumită (și adesea batjocorită) pentru producțiile lor scrupuloase, nu se reține pe ‘Only God Was Above Us’.

Din punct de vedere liric, Koenig pare să se lupte cu locul său în lume și cu locul generației sale în istoria umanității. Modul în care fiecare generație vine și pleacă, preluând demonii celei de dinainte și predând noi demoni generației următoare. Vârsta mijlocie, privilegiul, moștenirea, viitorul. În deschiderea 'Ice Cream Piano', cântă: „Suntem cu toții fiii și fiicele vampirilor care au drenat gâturile lumii vechi”. Un eșantion precis al temelor dominante ale albumului, jocul de cuvinte inteligent al lui Ezra Koenig și stilul său liric de observație incisivă.

Atât din punct de vedere liric, cât și muzical, ‘Only God Was Above Us’ se simte mai întunecat și mai răvășit decât orice album anterior al Vampire Weekend.

Reușesc un truc magic unic aici: mențin aranjamentele ornate, meticuloase, care au făcut muzica lor atât de sofisticată în trecut, în timp ce injectează un sentiment nou de abandon zgomotos și tumultuos care aduce o vivacitate și energie performanțelor.

Este captivant, proaspăt și absolut irezistibil. ‘Only God Was Above Us’ este un triumf. Un alt album Vampire Weekend de iubit profund.

10.