În mijlocul unei mulțimi, o persoană dansează de o manieră nepotrivită în fața tuturor. După care altcineva iese prin geamul unei uși care nu se deschide. Nimic dezastruos, dar destul de jenant, rușinos pentru cei direct implicați. Din partea ”publicului” poate doar milă sau dezgust. O echipă japoneză de cercetători ai Universității de tehnologie Toyohashi arată că starea de disconfort generată de sentimentul de empatie poate fi cauzată de comportamentul neîndemânatic atât al oamenilor, cât și al roboților.

Lucrarea lor a fost publicată în Scientific Reports și se bazează pe un experiment de realitate virtuală realizat cu 24 de participanți echipați cu ecrane HTC Vive montate pe cap. Cercetătorii au imaginat și au dezvoltat patru scenarii tipice de vedere subiectivă cu un avatar digital, care face tot felul de chestii: stă într-o clasă de școală, dansează în public, merge pe stradă sau intră într-o ușă de sticlă.

Fiecare scenariu are o versiune monotonă, fără nimic notabil și o alta în care avatarul se pune în situații penibile (se lovește de ușă, se împleticește mergând printre omeni, dansează cum îl taie capul, deranjează o clasă de copii). Aceste opt scenarii au fost create în două variante: avatarul este om, în celălalt, un robot umanoid. Reacțiile participanților au fost apoi măsurate în mai multe moduri. Mai întâi prin chestionar, după fiecare vizionare. Li s-a cerut să-și estimeze starea de spirit pe o scară de 7 puncte, de la „extrem de jenant, neplăcut, penibil” la „extrem de mândru”. În tot atât timp, subiecții au fost monitorizați, inclusiv cu senzori plasați pe piele pentru a măsura intensitatea reacțiilor.
 
Un al doilea experiment a folosit aceleași secvențe virtuale, dar fără a măsura activitatea pielii și cu întrebări de genul ”ce ați spune, ce ați simți dacă situațiile simulate s-ar desfășura în realitatea, sub ochii dumneavoastră”, „în ce măsură ai gândit la fel ca într-o situație reală?”

Rezultatele au fost clare. Participanții s-au simțit stânjeniți când avatarurile s-au prostit în public, fie că sunt oameni sau roboți. În cazul primului experiment în care trebuie remarcat nivelul de jenă, acesta este în general mai mare atunci avatarul reprezintă un om, dar în ambele cazuri, jena este acolo când avatarul se lovește de o ușă sau face scandal în clasă. Pe de altă parte, al doilea experiment arată că uneori, transpunând scenele virtuale într-o situație reală, participanții ar fi simțit sau gândit același lucru în fața unui om sau a unui robot.

Oricum, această lucrare indică faptul că roboții pot provoca într-adevăr disconfort prin comportamentul lor, un fenomen de luat în considerare dacă oamenii vor trebui să interacționeze cu mașinile. Cercetătorii subliniază, totuși: realitatea virtuală nu este lumea reală, fizică; reacţiile pot fi mai mult sau mai puţin pronunţate în al doilea caz decât în ​​primul.

Pe de altă parte, situațiile considerate jenante de cercetătorii niponi ar putea să nu fie așa în altă cultură. "Familiaritatea cu roboții și atitudinile pe care le putem avea față de ei variază în funcție de cultură, de educație, de gradul de dezvoltare a societății. În cazul experimentului nostru, participanții au fost predominant japonezi, oameni sensibili prin natura lor, empatici, dar cu mare respect pentru reguli. Pentru a extinde această muncă, este nevoie de o abordare transculturală."