„Sunt împărțit fără speranță între întuneric și lumină, răzvrătit și sfânt, maniac și călugăr, poet și preot, demagog și populist. Simt atracția emoțiilor atunci când aceste personaje apar în acțiunile mele. Pot să-mi justific totul pentru mine, dar în interior, acolo unde contează cu adevărat, plinătatea și vidul se luptă pentru a se afirma unul pe celălalt... această scismă a făcut posibilă nașterea unor note muzicale care zboară în vânt, răsunând în minte.”

Unul dintre cei mai importanți pionieri ai muzicii punk, Billy Idol, (numele real William Michael Albert Broad), s-a născut în Middlesex, Marea Britanie, în 1955.

Când avea 2 ani, familia lui s-a mutat în Long Island, New York, în urmărirea visului american. S-au întors 4 ani mai târziu. America l-a impresionat iremediabil pe Billy; iubea mașinile mari și muzica rock.

Pe măsură ce William a devenit major, Anglia a devenit epicentrul global pentru modă, muzică și artă europeană. Prin anii 1960 și începutul anilor ’70, William Broad a îmbrățișat toată cultura pop a vremii, de la pantalonii strâmți ai Mods la buzele mârâitoare ale Rockers, de la invențiile sonore ale Beatles la pop-art-ul Who; mai târziu, a trecut la inovațiile îndrăznețe ale lui Bowie și a devenit un fan eclectic și investigator al tuturor lucrurilor, de la Captain Beefheart la Can. A arhivat totul pentru referințe viitoare. Pe tot parcursul liceului, William a învățat singur cum să cânte la chitară și a început să performeze în trupe locale discrete; începea să se înțeleagă că muzica nu ar putea fi doar pasiunea lui, ci și calea către o carieră.

La fel ca mulți tineri din Marea Britanie, la mijlocul anilor 1970, William Broad avea puține motive să se simtă optimist cu privire la șansele sale de angajare. Chiar aceste condiții au creat de fapt curentul punk. Ceea ce știa era că avea de ales între a lucra pentru tatăl său, livrând unelte, sau a merge la universitate. A ales calea din urmă. Curând, a început să cânte la chitară într-o trupă care a concertat în mare parte în cantina școlii.

Într-o zi, William a întâlnit niște tineri interesanți pe un peron de tren, lângă casa părinților săi, în suburbia Bromley din sudul Londrei. Curând, el și noii săi prieteni – inclusiv Susan Ballion, cunoscută mai târziu sub numele de Siouxsie Sioux – au devenit cei mai timpurii fani ai unei noi trupe numite The Sex Pistols.

William și colegii săi vor dobândi notorietate media ca membri ai unui grup foarte fotografiat de pionieri punk, cunoscut sub numele de The Bromley Contingent, urmând Pistols din concert în concert, pe măsură ce aceștia au devenit punctul central al unei schimbări de scenă la nivel mondial în muzică. Apoi, ca aproape toți prietenii săi, s-a alăturat unei trupe, devenind chitaristul unui nou grup punk numit Chelsea.

Cu toate acestea, William a devenit rapid nemulțumit de felul în care vocalistul lui Chelsea cânta melodiile pe care el și co-scriitorul său, basistul Tony James, le scriau. Așa că, în toamna lui 1976, Tony și William au părăsit Chelsea și împreună cu chitaristul Bob Andrews și toboșarul John Towe (înlocuit pentru scurt timp de Mark Laff), au format Generation X.

„Noi, noua generație, doream să scuturăm bazele vieții engleze, un pumn în fața rock'n'roll-ului învechit... sentimentele de libertate, iubire și pace generate în anii '60 făcuseră loc unei mentalități de stat polițienesc. Un vânt rece a înghețat speranța.”

După 3 albume lansate, în ciuda unor probleme de management, discordia din trupa Generation X și declinul mișcării punk, Billy a decis că este timpul să își înceapă cariera solo. S-a mutat la New York și a luat legătura cu managerul Kiss, Bill Aucoin. În 1981, EP-ul „Don’t Stop” (cuprinzând un cover al hitului din anii 1960 al lui Tommy James „Mony Mony” și o pereche de piese remixate din Generation X, inclusiv „Dancing With Myself”) i-a adus șansa unui contract solo cu Chrysalis. A găsit colaboratorul și partenerul perfect în chitaristul Steve Stevens și a lansat albumul auto-intitulat „Billy Idol” în 1982. Idol a folosit din plin explozia MTV - lucru vizibil prin videoclipurile de mare succes pentru „White Wedding” și „Dancing With Myself”. 

Scena a fost apoi pregătită pentru uriașul succes „Rebel Yell” în 1984. Acești primi ani au fost sălbatici, cu declarațiile lui Billy care au generat la fel de multă (dacă nu mai multă) publicitate decât muzica lui. Un best-of cu opt piese, „Vital Idol”, a fost lansat în 1985, iar popularitatea videoclipului live „Mony Mony” de pe MTV l-a ținut în centrul atenției. 1986 a avut o nouă lansare, „Whiplash Smile” – s-a vândut bine și l-a nominalizat la un al doilea Grammy pentru cea mai bună interpretare vocală rock masculină (prima a fost pentru „Rebel Yell”), dar unii au simțit că nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Stevens a plecat pentru a-și forma propria trupă la scurt timp după.

Așa și-a început cariera influentul artist punk. Până în prezent, a fost nominalizat de trei ori la premiile Garmmy (1985, 1987 și 1991), de fiecare dată la categoria „Best Rock Vocal Performance, Male”. La MTV Video Music Awards a câștigat premiul pentru cel mai bun videoclip într-un film, în anul 1990. În același an a mai fost nominalizat și pentru categoria „Best Male Video”.  Iar în cadrul Brit Awards, Idol a cucerit premiul la categoria British Video of the Year, în 1991.
 

Astăzi a împlinit 67 de ani. La mulți ani, Billy Idol!