Zgomotul baturilor de drumeție rezonează pe drumul de piatră care străbate valea Kiso și pădurile de cedri. În această regiune a Alpilor japonezi, situată la sud de Nagano, au rămas cele mai frumoase vestigii ale unei cărări vechi de secole, plină de istorie, care poate fi explorată cu piciorul. Lung de aproape 500 de kilometri, Nakasendo este unul dintre cele cinci drumuri care legau, în perioada Edo (1603 – 1848), Kyoto imperial, de noua capitală (Edo, care avea să devină Tokyo) unde locuia shogunul care exercita puterea, împăratul având doar autoritate simbolică.

„Lorzii și vasalii lor îl străbăteau în mod regulat, deoarece sankin-tokai, un sistem de reședințe alternative instituit de puterea shogună, îi obliga să locuiască o dată la doi ani în Edo, motiv pentru care, ulterior, această calea avea să primească numele de „drumul samurailor’”, spune ghidul Daniel Moore. 

„Acest sistem a favorizat circulația persoanelor și a mărfurilor, ceea ce a permis să se dezvolte e activitate economică importantă. Spre deosebire de Tokaido, cea mai străbătută arteră de-a lungul coastei, drumul abrupt Nakasendo, care traversează centrul muntos al orașului Honshu, a fost protejat, neafectat de procesul de urbanizare cu toate consecințele acestuia. 

La sfârșitul erei Edo, Nakasendo a intrat într-un fel de uitare colectivă, pe măsură ce infrastructura feroviară și rutieră a prins viteză. Abia la mijlocul secolului al XX-lea poteca, în calitate de moștenire istorică și culturală a revenit în atenție, stârnind din nou interesul celor dorinci să descopere și o altă față a Japoniei. 

”Acest drum a prins din nou viață, în special porțiunea care traversează valea Kiso, un vechi traseu comercial, integrat în drumul Nakasendo. Apar mișcări locale, locuitorii se implică în protejarea arhitecturii locale”, povestește Daniel Moore. Câteva dintre satele unde călătorii găseau, cândva, găzduire pentru o noapte, au intrat în programe de conservare. Astăzi, ele sunt integrate în trasee marcate pentru drumeții, o activitate emblematică în regiune, precum Magome și Tsumago, două orașe separate de șapte kilometri.

„Este nevoie de două-trei ore de mers pe jos pentru a ajunge de la un sat la celălalt. De pe strada principală din Magome, străjuită de clădiri frumoase, din lemn, drumul te duce într-o altă lume, câmpurile de orez, pădurile și priveliștile munților din jur se succed până la următoarea așezare. „Peisajul este demn de cele mai frumoase cărți poștale!”, declară, plin de încântare, Daniel Moore. De menționat că, după o oră de mers poteca se deschide într-o poiană, dominată de o ceainărie care stă pe marginea drumului încă de la sfârșitul perioadei Edo.

O asociație continuă să o țină în viață, primind zilnic zeci și zeci de plimbăreți și oferindu-le o mână de castane prăjite în șemineu, piesa centrală a parterului. Tsumago este primul dintre satele releu care a făcut obiectul unor restaurări. Arhitectura sa elegantă din lemn, în lumina serii, este împodobită cu reflexe aramii.