Ei obțin trei hituri americane numărul unu și câștigă premiul Grammy pentru cel mai bun artist debutant. Cei doi erau pe culmile gloriei. Dar apoi toată lumea află că fac playback și că nu au cântat nici măcar o notă din hiturile lor și totul se prăbușește. Fab și Rob dispar de la radio, li se revocă premiul Grammy și devin cea mai infamă pildă din industria muzicală. 

Dar Milli Vanilli, noul documentar al regizorului Luke Korem, spune o altă față a poveștii. Milli Vanilli a avut premiera la sfârșitul săptămânii trecute la Festivalul de Film Tribeca. Filmul va începe să fie difuzat în această toamnă pe Paramount +. Este o privire fascinantă și emoționantă asupra mașinăriei de creat vedete, concentrându-se pe factorul uman, din perspectiva duo-ului. Se pare că există mult mai multe lucruri în această poveste decât își dă cineva seama.

Rob Pilatus nu și-a mai revenit niciodată din rușine și a murit în 1998, după ani de dependență de droguri. Dar Fabrice Morvan este viu, sănătos și hotărât să își spună în sfârșit povestea. "Există un proverb francez", a declarat acesta pentru revista Rolling Stone, cu o zi înainte de premieră. "Adevărul ia scările. Minciuna ia liftul".

Când Milli Vanilli a fost demonizat, Fab și Rob au fost țapii ispășitori care și-au asumat vina pentru toată povestea. Toată indignarea publică i-a vizat pe ei - nu pe producătorul, managerii sau casa lor de discuri. Morvan spune: "Este ca atunci când te uiți la acele filme cu mafioți, iar agenții FBI au un grafic pe perete cu fețele. Ei coboară de sus în jos: ”Îl ai pe tipul ăsta, el este șeful, apoi tipul ăsta este un locotentent iar tipul ăsta este un executant”. Dar jurnaliștii nu au văzut niciodată asta - au spus doar: "Rob și Fab, voi sunteți responsabili". Nimeni nu a vrut să se atingă de cei de la putere."

Fab, născut la Paris, și germanul Rob erau niște outsideri din toate punctele de vedere. S-au întâlnit la o petrecere din Munchen, șocați să se vadă unul pe celălalt. "Nu erau mulți oameni de culoare în München", spune Fab în documentar. "Eram singurii doi oameni cu pielea închisă la culoare". Amândoi se recuperau după o copilărie abuzivă și amândoi își căutau o familie. S-au mutat împreună, visând deja la celebritate. "El era fratele meu mai mare", spune Morvan, "Nu vorbeam foarte bine germana. A fost protectorul meu, în multe sensuri".

Le-a fost oferit un contract de către producătorul german Frank Farian. Acesta era deja celebru după ce a lansat Boney M, trupa disco a anilor '70, care era uriașă peste tot, mai puțin în SUA. Dar noul său duo era tânăr, înfometat și dispus să semneze orice. 

Fabrice își amintește: "Niciodată nu am încercat cu adevărat să citim contractul". Au fost zdrobiți când Farian a refuzat să-i lase să cânte single-ul lor de debut din 1988, "Girl You Know It's True", înainte ca el sau oricine altcineva să-și dea seama că această franciză va exploda și va deveni o senzație globală. Când a lansat albumul lor de debut european, Rob și Fab aveau fețele lor pe copertă - dar numele lor nu erau nici măcar pe generic.

Întotdeauna a fost un mister de ce Frank Farian a ales să fie atât de evident cu privire la escrocheria sa. Ar fi fost o practică standard să își lase o mică portiță de scăpare - să-i lase pe băieți să facă câteva sesiuni de înregistrare superficiale, să nu folosească niciodată casetele, să nu le spună niciodată adevărul, să-i lase să se amăgească că vocile lor sunt undeva în amestec. Nu l-ar fi costat nimic. Cu toate acestea, Farian le-a încredințat în mod prostesc secretul. Pentru un astfel de profesionist, a fost o greșeală de începător, dar care a sfârșit prin a-l costa sume nebănuite de bani. (Veți observa că niciun mogul pop nu a mai făcut aceeași greșeală de atunci).

"Am îmbrățișat minciuna", spune Morvan în documentar. Succesul li s-a urcat la cap. Când au câștigat premiul Grammy, Paul McCartney a încercat să-i felicite, dar Pilatus l-a pasat pe celebrul cântăreț. Iluziile sale de divă au scăpat periculos de sub control. "Din punct de vedere muzical, suntem mai talentați decât orice Bob Dylan", declara Rob prin aburii celebrității în revista Time. "Din punct de vedere muzical, suntem mai talentați decât Paul McCartney. Mick Jagger, liniile lui nu sunt clare. Nu știe cum ar trebui să producă un sunet. Eu sunt noul rock & roll modern. Eu sunt noul Elvis".

Mass-media îi încuraja pe acești tipi să cadă și, după cum arată filmul, reacția a fost urâtă iar generația mai veche ce voiau să preia din nou controlul asupra establishment-ului muzical. 

Exista un incontestabil iz de rasism și homofobie în această indignare. (Fab și Rob nu erau homosexuali, dar, la fel ca în cazul tuturor băieților frumoși din anii 1980 din Europa, americanii au presupus că erau). 

Filmul conține imagini uimitoare cu prima lor conferință de presă de după scandal, într-o sală plină de reporteri care par furioși și de-a dreptul dezlănțuiți. Ei continuă să strige despre "integritate". O jurnalistă a strigat: "De unde știm că nu mințiți acum?", ca și cum ar crede că au inventat totul. Rob și Fab au încheiat conferința de presă cântând "Girl You Know It's True" în direct pentru camerele de luat vederi, și asta în mod minunat dar nimeni nu ascultă.

Dar întreaga industrie s-a declarat șocată la ideea de a face playback. Documentarul continuă să se întrebe: "Ce știa Clive Davis și când a știut?". Președintele Arista a insistat întotdeauna că el și casa sa de discuri habar nu aveau ce se petrece cu adevărat. Unele persoane intervievate sugerează însă contrariul. Regizorul Korem spune: "Pentru mine, în realizarea filmului, ceea ce mi s-a părut interesant a fost lipsa de remușcări și de dorință de a spune adevărul din partea unor persoane la 30 de ani de la acest incident. Niciunul nu este capabil să spună: ”Rob și Fab nu ar fi trebuit să fie cei care să se ia la trântă cu tot scandalul. Acesta a fost proiectul nostru. Milli Vanilli nu este doar Rob și Fab - de fapt, nici măcar nu a fost ideea lor'".

Nu au fost deloc singurele vedete pop cu playback din epoca lor. Existau zvonuri constante despre vedete care își "îndulceau" vocea. Dar era ceva în plus la Rob și Fab - ciudățenia lor, străinitatea, androginia, accentele, personalitatea lor - care i-a făcut să devină o țintă. De aceea, Milli Vanilli a devenit o legendă de-a lungul anilor, în timp ce cei de la C+C Music Factory au fost uitați. 

Până când au revenit cu propriul album, Rob & Fab, jocurile erau deja făcute. Farian a lansat un album al "The Real Milli Vanilli", intitulat The Moment of Truth. Pilatus a devenit dependent de droguri, intrând și ieșind de la dezintoxicare iar în cele din urmă a murit într-o cameră de hotel din cauza abuzului de alcoolului și a pastilelor. Morvan a plecat la Amsterdam și și-a reinventat întreaga viață, decis să se dovedească un artist adevărat. Și-a întemeiat o familie și a luat-o de la capăt ca solist-compozitor. 

Filmul se încheie emoționant cu Fab la un spectacol în aer liber, cântând "Blame It On The Rain" în fața unei mulțimi care îl încurajează până la capăt. Documentarul se transformă într-un omagiu surprinzător de emoționant adus rezilienței sale. După cum spune Morvan acum, "Să fii subestimat este cel mai bun lucru. Până în ziua de azi oamenii cred că nu pot cânta o notă, apoi mă aud. Muzica m-a ajutat să mă vindec. De aceea, eu și muzica nu ne vom despărți niciodată. Absolut niciodată."